Floare A.

by ALINA R.

Nume: FLOARE A.
Sex: feminin
Locul nașterii: 13 iunie 1935, sat Șicula, comuna Șicula, județul Arad
Locul de reședință: Timișoara
Naționalitate: română

ATUNCI:

“M-am născut într-o perioadă în care sărăcia nu ocolea niciuna din familiile de la sat, într-o casă în care se aflau deja 3 băieți mai mari ca mine cu 14, 12 și respectiv 10 ani. Eu am venit ca o surpriză în viața părinților mei mai în vârstă și cu mare frică de Dumnezeu pentru că altfel ar fi găsit o cale să nu mă nasc. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, a luptat în Primul Război Mondial, apoi cînd s-a întors de pe front cu un rinichi lipsă, prima lui soție a murit dând naștere unui băiat care nu a supraviețuit nici el. Mama mea a rămas văduvă la 17 ani, primul ei soț murind pe front, socrii ei scoțînd-o afară din casă numai cu hainele de pe ea. Nici măcar lada cu perne și pături țesute ce a primit-o de la bunicii mei la căsătorie nu au lăsat-o să o ia. Când tata a rămas văduv cu gospodărie mare, a lăsat-o pe mama să se aciuiască pe lângă casa rămasă goală, doar să aibă cu cine vorbi și să împartă munca câmpului. S-au luat dindragoste și din necaz și au renăscut unul lângă altul. Le-au supraviețuit 3 băieți sănătoși, alți doi copii murind de micuți. Necazurile i-au întărit și credința în Dumnezeu i-a făcut să treacă mai departe. Copiii i-au dat la școală și i-au învățat de toate: cum să crească juncani, cum să tragă cu flinta după vânat, cum să cultive câmpul. Când  mâinile lor s-au întărit, tata avea deja cumpărată via și bucata de pământ de lângă cimitir pe care cultivau lebeniță și duhan. Mama avea vaci cu lapte și găini cu ouă, gâște crescute pentru pene și puf, porci și juninci pe care le vindeau la târg la Pâncota. În câțiva ani, mâinile lor harnice și buna înțelegere au făcut ca să aibă spor în toate.”

La 10 ani după cel din urmă fecior se naște și Floare, când deja copiii sunt mari și au rostul lor, iar părinții sunt mai în vârstă și deja suferinzi, mai ales tata care a rămas sensibil toată viața după rana din război. Floare a crescut ca din apă răsfăță de toți, un copil iubit de toți, sănătoasă  și frumoasă. Una din primele amintiri este când pleca dis-de-dimineață la piață cu frații cei mari, înfășurată în ponieve cusute și strigând și ea: Hai la lubeniță și la pepeniță!

A mers la școală, fiind silitoare, cu glas frumos și iubitoare de carte. Dascălul o încuraja să devină dăscăliță, mai ales că părinții ei o puteau ține la școală, la internatul de fete de la Ineu. Frații ei cei mari au mers la armată, primul fecior chiar  îmbrățișând cariera militară  la Școala de ofițeri de lângă Lipova. Cel de-al doilea Război Mondial l-a prins în rândurile ofițerimii, la început de carieră. Zona Crișanei a fost invadată de trupele horthyste, primul expus fiind fratele cel mijlociu. Avea abia 22 de ani când a pierit împușcat, nu departe de satul natal. Venise să le aducă noutăți și provizii alor lui și l-au împușcat din spate, pe cal. Calul s-a întors acasă, în ograda părintescă, călărețulnu. Trupul lui l-au găsit batjocorit, dar l-au putut îngropa creștinește. Fratele cel mare a pierit și el într-o misiune de recunoaștere pe frontul sovietic, peste el și camarazii săi căzând o grenadă dușmană. A pierit în tranșee si nu l-au mai adus înapoi în sat. Nu au mai avut ce...

Pe cel de-al treilea fecior l-au pierdut când a venit noaptea sa-și ajute tatăl s-ascundă juncanii și porcii de trupele ocupatoare horhyste, care și-au făcut tabără în spatele curții părintești. Au rechiziționat tot : și pernele și plapumele și scaunele și fântâna și toată mâncarea. Tot. Au ajuns să trăiască – mamă, tată și fiică- în cotețul acum gol al păsărilor, doar cu hainele de pe ei, pentru că încercarea lor de a ascunde munca lor de o viață în pădure a eșuat...în sânge. Feciorul cel mai mic a fost împușcat și lăsat să moară, ca un câine, sub ochii părintelui care pierdut atunci tot. În nici 2 ani le-au pierit 3 feciori mari care trebuiau să le aline bătrâneților, nu să le facă parastase. Dar așa au fost timpurile...

A rămas Florica, săracă lipită pământului, de 8 ani, împreună cu doi părinți goliți sufletește. A avut grijă de ei așa cum ei nu au mai putut să aibă ei grijă de ea. I-a sprijinit la fiece pas și nu le-a ieșit din cuvânt...nici măcar atunci când la 16 ani au trimis-o la soacră, să o slugărească și să o exploateze. Doar pentru că erau mai bogați și puteau avea grijă de ea când ei nu vor mai fi....ce  greșeală! Bărbatul ei, Pavel, a stat cu ea 2 luni înainte să plece la armată pentru aproape doi ani jumătate, timp în care a venit acasă de trei ori. A plecat Pavel spre Moldova la armată, nu înainte ca Florica să rămână însărcinată cu primul lor copil, Pătru, numit așa după numele bunicului patern. Pătru – născut la 7 ianuarie, de Sfântul Ioan-, s-a născut pe câmp, cu 6 săptămâni înainte de vreme și era să  o coste viața. Nu avea 18 ani împliniți. Soacra, o afurisită care dicta peste bărbați în casă, inclusiv peste Pavel care era un mămos și moale ca lutul la intrigile ei, nu avea milă de tinerețile ei. La câteva zile după ce a născut pe Ion – asta era răzbunarea ei, îi spunea după numele sfântului de  ziua căruia se născuse micuțul-, a trebuit să ia pruncul la sân și să meargă la curățat câmpul și să țină boii în jug ca să poată ara socrul ei pământul. La un an după ce l-a născut pe Ion a rămas grea cu al doilea fecior, Vasile, născut și acesta la praznic mare, la 1 ianuarie. În permisii, Pavel, în loc să o ocrotescă, asculta ocarele și intrigile mamei sale, fiind în stare să o alunge din casa în care muncise ca o roabă de copilă, cu doi copii mici în brațe. Atunci Sile ( așa îi spunea ea pruncului cel mic) s-a îmbolnăvit rău de tot la plămâni de l-au scăpat doar cu lapte de măgăriță și cu multe rugăciuni făcute de preotul satului. Nu avea bani să îl ducă la doctor la Ineu...muncise atâția ani, de dimineață până seara, și nu avea un ban în buzunar...sprijin nu i-au fost părinții ei, care au îndemnat-o să rabde și să se întoarcă la Albișești de dragul copiilor, ci o mătușă bătrână, văduvă. În acei ani, ai ei, bătrâni, se sting: mai întâi bătrânul, apoi mama, fără să se apropie sufletește de nepoți și fără să repare puntea cu unicul lor copil rămas în viață. Pasămite le era frică să mai iubească pe cineva, de frică să nu-l piardă...ei, care au inversat rostul firii de cinci ori și și-au îngropat patru copii, căci dintr-al cincilea n-a mai rămas nimic.

După o vreme, din cauză că nu mai avea pe cine asupri și de frica ocării satului, Pavel vine să o ducă acasă pe ea și pe băieți, pe cel mic – Sile- chiar neconsiderându-l feciorul  lui, pentru că mama sa îl convinsese de adulterul Floricăi cât el a fost la armată...A uitat pesemne că el ajunsese de vreo trei ori acasă, în permisii. De dragul copiilor să nu crească de ocară și fără tată, Florica se întoarce în casa soacrei, cu condiția ca tânărul cuplu să își construiască o casă în curtea bătrânescă. În timpul liber, frămîntă lut cu paie și balegă sub formă de cărămizi și le lasă la soare să se usuce bine.  Dă copiii la școală și își convinge soțul – gelos, foarte posesiv și foarte influențabil, să o lase să meargă la fabrică la Ineu, să facă bani și să își ridice casa. Află că pruncii ei, în loc să fie la școală, sunt trimiși de bunica paternă să fure costree ( iarbă) pentru cai de la C.A.P., cel mare dintre ei fiind prins și biciuit de un paznic, fiindu-i spintecat fluietul de la piciorul drept. În lipsa Floricăi, Pavel începe să bea din ce în ce mai mult și să agreseze copiii pentru orice motiv închipuit. La 26 de ani, Florica pleacă din nou de acasă, cu cei doi feciori, hotărâtă de data aceasta să nu se mai întoarcă în sclavia soacrei și batjocura bărbatului.

De ciudă, Pavel vinde cărămizile plămădite cu sudoare și necaz și bea banii la birt. Florica își ia lumea în cap și pleacă cu feciorii la Arad, în gazdă la un notar bătrân, ca femeie în casă, care avea grijă și de gospodărie. Copiii au ocazia să trăiască într-o casă cu o bibliotecă remarcabilă și cel mic dintre feciori iși descoperă pasiunea pentru citit. Când gazda le moare și se împart averile, cei trei sunt nevoiți să  plece din nou și să o ia de la capăt, nu pentru ultima dată. Ajung la Timișoara, la fratele lui Pavel, domn inginer cu relații peste tot și cu conexiuni în Partidul Comunist. Acesta, Avram Albiș, avea la rândul lui o familie: o nevastă, doamnă inginer simandicoasă, urmașa unor chiaburi bănățeni deportați în Bărăgan, și pe Liana, lumina ochilor lui, crescută de o bonă nemțoaică după obiceiurile săsești. Avram – sau Muțu- se rupsese de vrejii mamei sale și de influența ei nefastă, plecase devreme de acasă și se înscrisese în partidul care il ajutase să termine o facultate, îi dăduse o casă și un post bun. O primește pe Florica și băieții la el dar, de gura nevestei care nu suporta ca vecinii să o vadă rudă cu o țărancă și de frică să nu o strice pe Liana feciorii țărancei, cedează și îi găsește gazdă Floricăi la Chișoda, la o femeie care lucra la același institut ca și el ca femeie de serviciu. Chiar îi găsește de lucru cumnatei la CILT, într-un schimb, pentru că băieții erau mici și trebuiau suprevegheați în orașul ăsta mare. Ionuț este sportiv, atlet, îi plac dansurile populare și o face mândră când dansează în ansamblul școlii. Joacă fotbal pe terenul Voința din cartierul Fratelia, aproape de școala lui. Nu se omoară cu cartea și începe să umble cu băieți mai mari, dubioși. Cel mic, Sile, e mai cuminte și mai tăcut, preferă să citească toată ziua, bineînțeles cărți ce nu au legătură cu școala. Îl acoperă pe frate-su și încearcă să țină echilibrul în familie între o mamă singură, fără școală și fără vreo calificare exactă – la urma urmei, părinții ei au ținut-o doar 6 clase la școală-, care se lupta să scoată cu bine capul la sfârșit de lună și un frate care nu o lua tocmai pe căi bune.

Într-o zi, pe când îl pândea pe Ionuț la fotbal, Florica a văzut lângă teren o bucată de pământ  care părea a fi a nimănui; cu ajutorul cumnatului, i se dau cei 800m să își facă casă; plantează tot felul de pomi și zeci de soiuri de flori. Stă tot în gazdă, într-o cămăruță cu cei doi băieți, la Chișoda. Știe că dacă vrea să le facă un acoperiș al lor trebuie să lucreze în schimburi. Cu ajutorul lui Muțu, Florica se angajează la Fabrica 1 Iunie, în schimbul de noapte – era cel mai bine plătit. Pleca la ora 18 seara, schimba 2 tramvaie din Fratelia până în Fabric și se întorcea acasă în zori. Cumnatul încerca să ajute băieții cu școala, dar își dă seama că cel mare iși dorește să-și ajute mama la cheltuieli. Așa că, în loc să dea la liceu, Ionuț intră la profesională și se angajează la Electromotor de la 16 ani ca și ucenic. Meseria și anturajul controlat îl schimbă, îl fac mai responsabil, bărbatul casei.

Între timp, la Șicula, Pavel e clientul principal al birtului în ciuda ocării satului; preferă să stea la sat, fără viitor, sub fusta mamei, decât să fie cu familia lui. Preotul din sat, care i-a botezat pruncii, ia atitudine și de rușine Pavel pleacă cu coada între picioare să se împace cu Florica. O găsește înfloritoare, independentă, sprijinită fiind de băieții lui. E de acord să se angajeze paznic de noapte la o intreprindere, ca să ridice casă pe pământul primit de la Stat; fratele său îi împrumută să își cumpere materialele de construcție, iar inițial ridică doar două camere, o bucătărie și o baie. Băieții îi ajută în gospodărie, iar Florica gătește și face menajul pentru o vecină, nemțoaică bătrână și singură. Strâng împreună bani să își achite datoria, apoi încep construcția și la partea din față, la casa-mare. Florica ia primul CEAREU să o mobileze. Pentru prima dată au casa lor, totul e rânduit, Pavel s-a lăsat de băut și trage în aceeași direcție cu familia lui. Pare ca totul se va sfârși cu bine...din când în când se aud ecouri de la Șicula, când soacra le cere bani ba de o vacă, ba de un porc...

Dar Pavel începe să slăbească tot mai tare și să obosească tot mai repede...La 43 de ani e diagnosticat cu o boală ireversibilă de ficat care se agravează în ciuda medicamentelor trimise din străinătate pe adresa vecinei nemțoaice...La 45 de ani pierde lupta cu viața, lăsând în urmă o văduvă de 42 de ani și doi copii care aveau mai mare nevoie de el...se întâmpla în toamna lui 1978, cu câteva săptămâni înainte ca fiul cel mare să se însoare cu o fată din vecini.  Părinții lui, la Șicula, îi suprevieșuiesc, ba chiar încep să se autoinvite în casa construită cu atâta trudă. Soacra moare în cele din urmă singură la sat în 1981, iar socrul, blajin și toată viața sub papucul nevestii, ajunge să iși petreacă ultimii ani din viață în casa Floricăi.

În anul 1980 se naște fiica lui Ionuț, iar în 1986 și Sile devine tată pentru cea de-a doua nepoată.

În 1987, la parastasul de 9 ani  a lui Pavel, familia merge la Șicula. Aici Florica îl reîntâlnește pe Ion, coleg de școală din trecut, acum pensionar ceferist retras la țară. Nu fusese niciodată căsătorit și nu avea urmași. Ion vine pe la Timișoara și cei doi, Florica ieșită acum la pensie anticipat și Ion pensionar deja, încep să străbată țara în lung și lat împreună. Ajung la mare și la munte, ba chiar și la bulgari la Balcic. Hotărăsc să se reîntoarcă la Șicula, în casa acestuia. Revoluția din 1989 îi prinde acolo, cu grija că Ionuț era angajat al Armatei române și mereu pe telefon să se asigure că va fi totul bine. Nepoatele își petrec vacanțele acolo, fiind iubite și răsfățate de bunicul prin alianță. Casele familiei și pământurile sunt retrocedate moștenitorului după lupte în instanță de câțiva ani. Casa familiei din Timișoara rămâne în grija lui Sile și a familiei sale care își asumă răspunderea îngrijirii Floricăi până la moarte. Ionuț, căsătorit în vecini, renunță la partea sa de moștenire în favoarea fratelui său.

 Dar necazul lovește din nou, Ion moare la 65 de ani, iar Florica rămâne din nou singură. Lichidează bunurile de la Șicula, împarte moștenirea ambelor nepoate și se întoarce în Timișoara. Se întâmpla în anul 1997. De atunci, doar sporadic Florica mai părăsește casa din Fratelia pentru a se reîntoarce în satul natal...unde o așteaptă doar niște morminte îngrijite, ale unor umbre de mult apuse.

Își duce anii cu mândrie, reușind din pensie și din închirierea caselor la sat și arendarea terenurilor rămase să trăiască frumos....

ACUM

A ajuns la 85 de ani, pe picioarele ei și cu dragoste pentru familie...acum are și 5 strănepoți care îi umplu curtea cu chiote și bucurie. Se supără când vede cum Sile mai taie câte un pom sau mai scoate câte un trandafir plantat de ea acum 40 de ani să facă loc gazonului și locului de joacă pentru copii...îl provoacă să sădească și el ceva, nu doar să scoată...să rămână și după el semne. E mândră că după ea a rămas ceva, nu doar niște ziduri...nepoata cea mare i-a moștenit urechea muzicală și s-a făcut dăscăliță. Florica este cea care a fredonat primele colinde alături de strănepoți și i-a învățat primele rugăciuni. Când e vreme frumoasă și o duce vreunul dintre copii, merge cu drag la biserică și înalță și acum cântări de slavă lui Dumnezeu. De Florii îi este casa plină și ochii ei nu îi poate cuprinde pe toți. Strănepoții o strigă cu toții “Mama Icaaaa!”și îi râd in tot sufletul. Recunoaște cu mândrie că a dat din nou în mintea lor! Când e singură, ia scaunul pliant și iese în fața casei...ca babele la sat. Stă de vorbă cu prietena ei de-o viață, Iustina, și ea văduvă. Intră cu toți vecinii în vorbă și e interesată de mersul lumii. Doar picioarele nu prea o mai ajută, dar speră ca și anul acesta să ajungă la Buziaș la mofete și la Moneasa la tratament. Nu se lasă! Nu s-a lăsat niciodată!

Are prietenele ei de o viață, de când lucrau în schimbul 3 la 1 Iunie, femei harnice și de la sat, cu care vorbește toată ziua la telefon. A insistat pentru abonament cu minute nelimitate și le folosește cu folos! Știe tot, încă are mintea ascuțită și citește din cărți. S-a abonat la biblioteca ce deservește Consiliul Seniorilor și câțiva ani a participat la întrunirile lor pe cartier, ba chiar a fost prezenta la mai multe Revelioane organizate de aceștia. Până nu de mult prepara prăjituri pretențiose, așa cum o învățase acum mulți ani vecina nemțoaică căreia îi făcea menajul și care îi dăruia în schimb dulciuri pentru copii. Zilele astea face cu mare plăcere, la comanda strănepoților, pancove ( gogoașe) cu zahăr vanilat. Nu mai pune gemuri și dulcețuri, nici murături cum o făcea cândva ca să-și suplimenteze salariul...Acum ține strănepoții pe genunchi și îi dă în leagăn, îmbătrânind frumos și demn lângă ai ei, pentru care s-a luptat de atâtea ori cu soarta și a luat-o de atâtea ori de la zero ca să îi aibă lângă ea.

Nu concepe să fie departe de ei, ci i-a acceptat cu bune și cu rele pe fiecare. Și-a propus să nu fie precum soacra sa și să nu dezbine, ci să unească...și a reușit. Dă sfaturi de credință și de pace...și spune vorbe înțelepte pentru cine vrea să le audă...Nu îi plac vremurile astea pentru că mama nu mai e mamă dacă nu e alături de copilul ei ci în căutarea unei cariere și în continuă competiție cu bărbatul. Spune că o femeie deșteaptă trebuie să potrivescă mănușă caracterul bărbatului pentru a-l transforma în tatăl potrivit puilor ei...că omul cu mai mulți copii trebuie să rezolve din timpul vieții problemele de moștenire, nu să aștepte ca aceștia să se azmută ca și câinii unul împotriva celuilalt după moartea părințillor...și cel mai înțelept sfat pentru nepoate cînd vin la ea și se plâng de oboseală și de greutățile vieții moderne, de planuri făcute și despicate în patru...AJUNGE ZILEI POVARA SA pentru că și mâine e o zi și lucrurile se așează întotdeauna după vrerea lui Dumnezeu, nu după vrerea noastră.

Asta a fost vorba care a călăuzit-o mereu, care i-a dat putere și speranță, o vorbă pe care a auzit-o acum muuuulți ani la Mănăstirea Sfânta Maria Radna din Lipova și pe care a luat-o ca pe un semn de milostivire a lui Dumnezeu...asta e moștenirea ei, familia și credința în Dumnezeu.